Les dilemmes des politiques culturelles contemporaines en Moldavie

Analyse par Ghenadie Sontu

Cette étude est censée analyser les dilemmes des politiques culturelles contemporaines promues en

Moldavie afin de formuler des recommandations et proposer des solutions susceptibles d’encourager le développement des politiques culturelles en Moldavie et de les harmoniser avec les standards européens.

Le terme “politique culturelle” englobe l’ensemble des mécanismes d’administration et de direction –règles, mesures et moyens – conçues et utilisées pour atteindre les buts du développement culturel. Une telle politique a comme point de départ un débat politique (+ public) et mène vers la mise en pratiques des objectifs dont dérive une stratégie.

Les politiques culturelles diffèrent d’un état à l’autre, mais elles ont des traits et des instruments communs permettant de les classifier dans six modèles: le modèle libéral, le modèle partiel d’état, le modèle bureaucratique d’état, le modèle éducatif d’état, le modèle national-émancipé et le modèle de l’économie en transition.

Un dilemme pour la Moldavie est quel modèle choisir. En plus, une autre question s’impose: y a-t-il une politique culturelle en Moldavie? L’expert en politiques culturelles, Valeria Grosu, considère que « théoriquement, la Moldavie a beaucoup appris de l’expérience des autres pays, mais la reconstruction et la renaissance sont une option ou un modèle dont le pays ne dispose pas encore ».

UNESCO (1967) définit la politique culturelle comme l’ensemble des usages et de l’action ou absence d’action pratiqués consciemment et délibérément, dans une société, destinés à réaliser certains buts culturels par l’utilisation optimale de toutes les ressources matérielles et humaines se trouvant à la disposition de cette société à un moment donné.

En ce qui concerne la Moldavie, le manque de buts clairement définis peut être interprété comme une stratégie en soi. Milena Dragicevic-Sesic („Arts management in turbulent times: Adaptable quality management – Navigating the Arts through the winds of change, Boekmanstudies, Amsterdam, 2005) attribue à la Moldavie le modèle national-émancipé, un modèle caractéristique à plusieurs pays en voie de développement qui se distingue par l’accent mis sur le développement et perpétuation de l’identité nationale qui avait été négligée pendant la période de domination coloniale ou d’un régime totalitaire. Ce modèle se caractérise par des mouvements nationalistes ou chauvins, par le renonce aux valeurs créées dans le passé, mépris de la culture des minorités nationales, répression de la culture expérimentale et alternative.

Un autre modèle caractéristique à la Moldavie est celui de l’économie en transition, au sein duquel la politique culturelle de l’état dépend de la politique promue antérieurement et de l’ancien système d’organisation des institutions culturelles, mais elle s’oriente quand même vers le fonctionnement dans les conditions de l’économie du marché. Un tel modèle est caractéristique aux systèmes politiques instables, avec des problèmes hérités du passé, les relations de marché y manquent, le management de la culture et la formation professionnelle sont considérés comme secondaires, tandis que la conscience nationale s’éveille.

Une analyse profonde des politiques culturelles de Moldavie promues après la proclamation de son indépendance permettrait de révéler un large spectre de problèmes typiques aux modèles nationaux-émancipés et à ceux de l’économie en transition. Une condition essentielle pour la résolution de ces problèmes dans le processus de définition et de mise en œuvre des politiques culturelles c’est le dialogue entre le pouvoir officiel, la communauté culturelle et la société.

La méthode de financement de la sphère de la culture par l’état constitue un critère important dans le processus de définition du modèle de politique culturelle. Du point de vue de ce critère, on peut distinguer quatre modèles de politiques culturelles: „facilitateur”, „patron”, „architecte” et „ingénieur”.

A ce moment, la Moldavie applique le modèle « patron » – le Gouvernement et le Collège du Ministère de la Culture décident pour quoi, combien et à qui répartir les ressources budgétaires allouées à la culture conformément à la décision politique du Gouvernement et du Parlement.

Compte tenu de ces circonstances, Valeria Grosu considère que « L’actuelle politique culturelle de la Moldavie est plutôt une politique de redoute qui mise sur les moyens et les possibilités d’auto-conserver les valeurs culturelles affectées par la crise. C’est une politique qui correspond à la réalité controversée, dramatique de la période de transition. La crise d’identité, commune à tous les pays post-communistes, est en Moldavie un phénomène-clé dans les relations entre la culture et le pouvoir et, par conséquent, dans le processus difficile de réalisation concertée d’une politique culturelle adéquate à la période actuelle. Fondée sur une destinée qui diffère beaucoup de celle des autres pays confrontés à des problèmes similaires, privée du dialogue naturel avec les valeurs nationales et universelles, la culture de Moldavie est entrainée dans un processus continu d’affront de ses propres syncopes et vacuités, état qui, en fait, polarise les esprits et inhibe les initiatives explicites. En tant que jeune pays qui revendique une identité, la Moldavie recherche son avenir dans plusieurs zones d’attraction politique, économique et culturelle à la fois, les tendances respectives étant en fait exclusivistes et avec des conséquences imprévisibles pour son identité composite ».

Dans le domaine des politiques culturelles de Moldavie, le facteur politique est aussi un handicape hérité du système centralisé soviétique dans lequel l’état détenait tous les moyens de production et de distribution du produit culturel et l’utilisait en tant que moyen de propagande et de contrôle des masses.

La supervision et l’évaluation par la société civile de la transparence du financement du domaine de la culture contribueraient à l’amélioration de la qualité et de l’efficacité de la mise en œuvre des politiques culturelles, réduiraient l’influence du facteur politique et diminueraient la corruption dans le secteur culturel.

Sans un partenariat stratégique entre le Gouvernement, le Parlement et le secteur culturel, toute politique culturelle serait inefficace, dépourvue de vision, vouée à l’auto-isolation et elle marginaliserait les élites et favoriserait les phénomènes sectaires dans la culture. Dans les pays démocratiques européens, la société civile joue un rôle crucial dans la définition, la mise en pratique et la supervision des politiques culturelles et ne se limite pas au rôle de consommateur-utilisateur de la culture.

Le Traité de Maastricht qui promeut le principe de la subsidiarité en Europe recommande que la prise des décisions soit faite de commun accord avec les citoyens. Ce principe doit être appliqué aussi par rapport aux politiques culturelles, afin de permettre aux administrations régionales et locales, ainsi qu’à la société civile de s’impliquer directement dans le processus de prise des décisions.

Dans le contexte de l’élargissement de l’Union Européenne vers l’est, ainsi que des aspirations européennes de la Moldavie et de l’harmonisation des politiques culturelles avec les standards européens, il serait opportun d’axer sur les modèles européens les recherches de nouvelles stratégies et solutions pour les politiques culturelles de Moldavie. Le processus d’intégration européenne demande, d’un côté, un équilibre entre les valeurs et les principes acceptés de commun accord et, d’autre côté, les particularités nationales et locales. (Résolution du Conseil Européen sur le rôle de la culture dans l’UE du 26 novembre 2001).

Afin de mieux comprendre la politique culturelle européenne, il faut tenir compte de l’influence majeure qu’elle subit de la part des principes qui gouvernent l’état du bien-être, tels que: l’art pour tous, assurer une vie culturelle diverse et de qualité, décentralisation et démocratisation de la culture. D’autre part, il faut aussi mentionner les quatre principes appliqués par le Conseil de l’Europe pour gouverner les politiques culturelles: promouvoir l’identité culturelle, respecter la diversité culturelle, soutenir la créativité, encourager la participation.

Les dilemmes classiques des politiques culturelles européennes sont axés sur les directions suivantes:

• Traditionnel – Innovateur
• Classique – Contemporain
• Local – Régional – National – International
• Centre – Périphérie (Capitale – Région)
• Organisations (processus) – Projets (résultats) – Individus (créativité)
• Etat – Secteur privé – Société civile
• Amateurs – Professionnels
• Projets et initiatives online ou offline
• Diversité linguistique

En ce qui concerne le système culturel de Moldavie, il est confronté à cinq problèmes stratégiques à porté nationale:

• Décentralisation de l’acte culturel et accès égal de la population aux valeurs culturelles;
• Protection et développement du patrimoine culturel, perpétuation de l’identité culturelle;
• Réforme du rapport  état – culture;
• Participation du système culturel à la solution des problèmes des communautés.
• Financement de la culture: multiplication et diversification des sources de financement.

Dilemele Politicilor Culturale Contemporane ale R. Moldova

Cercetarea de faţă este o analiză a dilemelor politicilor culturale contemporane ale R. Moldova cu scopul elaborării unui set de recomandări şi soluţii în vederea dezvoltării politicilor culturale în R. Moldova şi armonizarea lor la standardele europene.

„Termenul “politică culturală” cuprinde ansamblul mecanismelor de conducere si ghidare – reguli, măsuri şi mijloace – concepute şi utilizate pentru atingerea scopurilor de dezvoltare culturală. Politica pleacă de la o dezbatere politică (+ publică) şi conduce la stabilirea de obiective, de la care derivă o strategie. Strategia pune în evidenţă priorităţile, care sînt implementate prin structuri, proceduri, regulamente şi legi (1). ” Noţiunea de politică culturală s-a modificat în timp în dependenţă de schimbarea rolului culturii în societate şi a modului de abordare. Politicile culturale diferă de la stat la stat însă există trăsături şi instrumente comune în baza căror putem distinge o clasificare a şase modele de politică culturală cum ar fi: modelul liberal, modelul parţial de stat, modelul birocratic de stat, modelul educativ de stat, modelul naţional-emancipat şi modelul economiei în tranziţie. Un important criteriu de abordare constă în caracterul politic al statului şi locul statului în realizarea politicii culturale.

O dilemă a Rep. Moldova reiese din întrebarea: care model de politică culturală este cel mai potrivit Rep. Moldova şi în general există în Rep. Moldova politică culturală? Expertul în politici culturale Dna Valeria Grosu consideră că: „Teoretic, Rep. Moldova a învăţat destule lucruri din experienţa altor ţări, reconstrucţia şi renaşterea însă, sunt o opţiune sau un model individual, pe care Republica Moldova nu-l are deocamdată .” (2)

UNESCO (1967) defineşte politica culturală ca pe o totalitate de acţiuni gîndite şi conştiente (sau lipsa de acţiuni) orientate spre realizarea unor scopuri definite, prin intermediul folosirii optimale a tuturor resurselor fizice şi spirituale de care dispune societatea în timpul dat. În cazul Rep. Moldova lipsa unor scopuri clar definite pe termen mediu şi lung la nivel de stat poate fi interpretată ca o strategie în sine. Milena Dragicevic-Sesic (3)  atribuie Rep. Moldova modelul naţional-emancipat, un model caracteristic multor ţări în curs de dezvoltare a cărui distincţie principală este dezvoltarea şi păstrarea identităţii culturale care era neglijată în perioada dominaţiei coloniale sau a unui regim autoritar. Acest model se caracterizează prin manifestări naţionaliste şi şovine în cultură, dezicerea de valorile create în trecut, neglijarea culturii minorităţilor naţionale, reprimarea culturii experimentale şi alternative.

Un alt model caracteristic Rep. Moldova este modelul economiei în tranziţie în care politica culturală a statului depinde de politica şi sistemul de organizare a instituţiilor culturale din trecut, însă este orientată spre funcţionare în condiţiile economiei de piaţă. Acestui model îi este caracteristic sistemul politic instabil, probleme economice moştenite din trecut, lipsa relaţiilor de piaţă, creşterea conştiinţei naţionale iar managementul cultural şi pregătirea profesională a cadrelor sunt considerate probleme secundare. O analiză aprofundată a politicilor culturale ale Rep. Moldova după declararea independenţei ar cristaliza un spectru larg de probleme cronice tipice pentru modelele naţional-emancipat şi a economiei în tranziţie.

În procesul elaborării şi implimentării politicii culturale o condiţie de bază a soluţionării acestor probleme îl constituie dialogul între puterea oficială, a comunităţii artistice şi a societăţii.

Un criteriu important în procesul determinării modelului de politică culturală îl constituie modul de finanţare a culturii de către stat. În acest sens sunt cunoscute 4 modele de politici culturale după criteriul de finanţare: „facilitator”, „patron”, „arhitect” şi „inginer”. Rep. Moldova la etapa actuală are un model de „patron”, în care guvernul şi Colegiul Ministerului Culturii şi Turismului decide pentru ce, cît şi cui vor fi alocate fondurile, după decizia politică a guvernului şi a parlamentului a sumei alocate pentru cultură din bugetul naţional. În acest sens Valeria Grosu (4)  consideră că: „Politica culturală actuală a Rep. Moldova este una mai curând de redută, de apărare, cu mijloacele şi în felul în care au încercat să-şi autoconserveze valorile culturale aflate în criză. Este o politică ce corespunde realităţii controversate, dramatice a perioadei de tranziţie. Criza de identitate, comună pentru toate ţările post-comuniste, este un fenomen cheie în relaţia culturii cu puterea în Rep. Moldova şi, în consecinţă, în procesul dificil de promovare concertată a unei politici culturale adecvate perioadei pe care o parcurge. Întemeiată pe un destin diferit în mai multe privinţe faţă de cel al ţărilor cu probleme similare, privată de un dialog firesc cu valorile naţionale şi universale, cultura Rep. Moldova este antrenată într-un proces continuu de depăşire a propriilor sincope şi vacuităţi, stare de fapt care polarizează spiritele şi inhibă iniţiativele explicite. Ca ţară tânără ce-şi revendică o identitate, Rep. Moldova îşi caută viitorul concomitent în câteva zone de atracţie politică, economică şi culturală, tendinţele respective fiind în fapt exclusiviste şi cu consecinţe imprevizibile pentru identitatea ei compozită.”

Factorul politic în domeniul politicilor culturale din Rep. Moldova sunt deasemenea un handicap moştenit din sistemul centralizat sovetic în care statul deţinea toate mijloacele de producere şi distribuţie a produsului cultural, utilizindu-l în scopuri propagandistice şi control al maselor prin cultură. Monitorizarea şi evaluarea transparenţei finanţării în domeniul culturii de către societatea civilă ar contribui la calitatea şi eficienţa implimentării politicilor culturale, ar limita factorul politic şi ar diminua corupţia in sectorul cultural.

Fără un parteneriat strategic între guvern, parlament şi sectorul cultural specializat orice politică culturală este ineficientă, lipsită de viziune, promovează autoizolarea, marginalizează elitele şi încurajează fenomenele sectare în cultură. În statele democratice europene societatea civilă are un rol crucial în definirea, implementarea şi monitorizarea politicilor culturale şi nu se rezumă doar la rolul de consumator-utilizator al culturii. Prin Tratatul de la Maastricht care promovează principiul subsidiarităţii în Europa, se recomandă ca luarea deciziilor să se realizeze în comun acord cu cetăţenii. Principiul subsidiarităţii trebuie aplicat şi politicilor culturale, permiţînd administraţiilor regionale, locale, şi societăţii civile să participe direct în procesul de luare a deciziilor. Astfel, în Olanda a fost creat un Consiliu pentru Cultură (Council for Culture) ce are atribuţii consultative în dezbaterile de politică. Un alt exemplu sunt Consiliile pentru Cultură (Arts Councils) care sunt parteneri strategici cu roluri consultative şi financiare pentru Guvernul Britanic. Guvernul Franţei deasemenea implică în procesul implimentării politicilor culturale Direcţiile sale Regionale de Afaceri Culturale.

În contextul extinderii Uniunii Europene spre est dar şi a aspiraţiilor europene ale Rep. Moldova şi a armonizării politicilor culturale la standardele europene este bine să ne focusăm atenţia asupra modelelor europene de politici culturale şi asupra dilemelor lor pentru a identifica noi strategii şi soluţii pentru politica culturală a Rep. Moldova.

Procesul de integrare europeană presupune un echilibru între valorile şi principiile acceptate în comun, pe de o parte, şi specificitatea naţională şi locală, pe de altă parte. (5)

Un studiu al Consiliului Europei elaborat de Francois Matarasso şi Charles Landry „21 strategic dilemmas in cultural policy” (6)  identifică cinci categorii ale dilemelor cu care se confruntă sfera culturală europeană a politicilor culturale in sec. XXI: 

• Înţelegerea fundamentală a naturii culturii
• Implimentarea politicilor culturale
• Efectele dezvoltării culturii asupra societăţilor
• Impactul economic asupra activităţilor culturale
• Provocările administrării sectorului cultural

 Pentru a înţelege politica culturală europeană trebuie să ţinem cont de influenţa majoră pe care a avut-o asupra ei principiile care guvernează statul bunăstării, cum ar fi: artă pentru toţi, asigurarea unei vieţi culturale diverse şi de calitate, descentralizarea şi democratizarea culturii. Patru mari principii guvernează politica culturală europeană ce au ghidat Consiliul Europei mai bine de 25 de ani: promovarea identităţii culturale, respectarea diversităţii culturale, susţinerea creativităţii, stimularea participării.

În ultimile decenii competenţele în definirea şi implementarea politicii culturale au început să se împartă între stat şi autorităţile locale. Rolul acestora a crescut din ce în ce mai mult datorită influenţei unor factori precum: creşterea potenţialului economic al societăţii, democratizarea vieţii sociale, democratizarea culturii pe principiul “artă pentru toţi”, descentralizarea administrativă, urbanizarea, globalizarea, noile tehnologii, etc.

Dilemele clasice ale politicilor culturale europene se axează pe următoarele direcţii:

• Tradiţional – Inovativ
• Clasic – Contemporan
• Local – Regional – Naţional – Internaţional
• Centru – Periferie (Capitală – Regiune)
• Organizaţii (procese) – Proiecte (rezultate) – Indivizi (creativitate)
• Stat – Sectorul Privat – Societatea Civilă
• Amatori – Profesionişti
• Proiecte si iniţiative online sau offline
• Diversitate lingvistică

---

 

1. Politici si strategii culturale, Ministerul Culturii din Romania, 1997/1998, Legislaţie şi dezvoltarea politicii culturale, Dosarul seminarului, Sinaia, România, 6 – 8 iulie, 2000

2.  Council of Europe/ERICarts “Compendium of Cultural Policies & Trends in Europe”, 8th edition 2007 (http:www.culturalpolicies.net)

3.  „Arts management in turbulent times: Adaptable quality management – Navigating the Arts through the winds of change, Boekmanstudies, Amsterdam, 2005

4.  Council of Europe/ERICarts “Compendium of Cultural Policies & Trends in Europe”, 8th edition 2007 http:www.culturalpolicies.net)

5. Rezoluţia cu privire la rolul culturii în Uniunea Europeană, Consiliul European, 26 noiembrie 2001, care preia multe din punctele cuprinse în „Raportul Ruffolo” şi invită Statele membre „să considere cultura ca un element esenţial al integrării europene, mai ales în contextul extinderii Uniunii.”

6.  Matarasso, Francois and Landry, Charles, Balancing act: 21 strategic dilemmas in cultural policy, Council of Europe Publishing, Strasbourg, 1999

Presa

Activitatea în domeniul presei este reglementată de către Legea Presei adoptată la 26 octombrie 1994. Această lege stabileşte relaţiile dintre mijloacele tipărite de informare în masă, stat şi societate prin recunoaşterea drepturilor şi determinarea sferei de obligaţii ale jurnaliştilor şi ale mijloacelor de informare în masă. În februarie 1999 prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 277-XIV a fost aprobată “Concepţia despre susţinerea şi stimularea de către stat a mijloacelor de informare în masă, pentru anii 1999-2003”. Multe din revedrile acestor legi au rămas neaplicate pînă în prezent. Statul nu a creat mecanisme
economice efective, care să contribuie la dezvoltarea presei naţionale. Nu există prevederi legale în vederea susţinerii de către stat a mijloacelor de informare în masă în limba română.

Conform datelor sociologice doar 26% din populaţia Rep. Moldova primesc informaţia din presa scrisă. Pentru a schimba
situaţia din domeniul presei scrise este necesar de diversificat oferta de
publicaţii autohtone. Nu există facilităţi pentru mijloacele de informare în
masă, inclusiv în domeniul fiscal.

Recomandări:

 Informarea societăţii civile cu privire la deciziile luate de autorităţi, de discuţii
publice ale proiectelor culturale şi formarea unor Consilii din reprezentanţi
ai societăţii civile pentru analiza cheltuielilor publice în domeniu;

Protejarea profesioniştilor din cultură şi mass-media prin reintroducerea onorariului ca
formă de remunerare pentru evoluare în presă, la radio şi televiziune.

Lansarea Fondului electronic al valorilor culturale din R. Moldova plasat în Internet.

 

Editarea şi realizarea cărţilor

Politica de stat în domeniul activităţii editoriale este reglementată de Legea cu privire la activitatea editorială nr. 939-IV din 20.04.2000. Legea prevede principiile neadmiterii monopolizării, respectării deplinei libertăţi, consolidării şi modernizării bazei tehnico-materiale, organizatorice, juridice şi ştiinţifice în domeniu. De jure politica de stat în domeniul activităţii editoriale trebuie să fie orientată spre: a) susţinerea editării cărţii naţionale, completarea pieţei şi a fondurilor de biblioteci cu ediţii în limba de stat, asigurarea cu literatură necesară a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a instituţiilor de învăţământ, de cultură, ştiinţifice, juridice şi economice; b) editarea cărţii naţionale cu sprijinul autorităţilor administraţiei publice şi cu concursul comunităţilor naţional-culturale. Însă de facto nu există o politică de promovare a cărţii pe piaţa internă. Editurile participă la licitaţii pentru realizarea comenzilor de stat de editare a manualelor, dar aceste licitaţii nu sunt transparente şi nu există condiţii clare de determinare a învingătorilor licitaţiilor. Recent Parlamentul Rep. Moldova a votat în primă lectură un proiect de lege, “pentru modificarea si completarea Legii nr. 939-XIV din 20 aprilie 2000 cu privire la activitatea editorială”, ceea ce a stîrnit nemulţumirea editurilor, deoarece această modificare practic instaurează un sistem al cenzurii şi limitează libertatea de expresie. În ultimii ani comuniştii au favorizat editurile de stat prin alocarea de bani din bugetul public pentru a tipări operele marilor ideologi ai literaturii sovietice, cărti care sunt repartizate în bibliotecile din Rep. Moldova. Prin urmare editurile au fost şi sunt privite de guvernarea actuală ca un instrument ideologic. Cadrul legal inadecvat crează premize pentru o concurentă economică neloială, coruptă şi organizată pe principii corporative. Consumul de carte in RM este foarte mic. După cum afirmă dramaturgul Dumitru Crudu: „Specia cititorului de carte e pe cale de dispariţie. Se cumpără şi se citeste foarte puţin. Cărţile sunt editate în tiraje foarte mici care, de obicei, în cazul prozei, nu depaşesc o mie de exemplare, iar în ce priveşte poezia, două sute sau cinci sute. O carte care se vinde intr-un tiraj de o mie de exemplare se consideră un bestseller.” Sistemul de librării e la pamânt. Fondul de cărti al bibliotecilor, mai ales al celor din spaţiul rural, este destul de sărăcăcios”. Majoritatea absolută a producţiei de carte este realizată de către companiile particulare. Principala piaţă de desfacere a produselor editoriale este piaţa României, cu toate acestea este necesară promovarea editurilor pe piaţa internaţională.

Editarea de cărţi beneficiază de scutiri la taxa pe valoarea adăugată. Cadrul juridic al activităţii bibliotecilor este reglementat de Legea cu privire la biblioteci nr. 286-XIII din 16.11.1994. Legea stabileşte principiile de bază ale activităţii bibliotecilor: accesibilitatea, neangajarea politică, autonomia profesională. Librăriile nu beneficiază de înlesniri fiscale.

Recomandări:

Participarea activă a Statului în calitate de beneficiar al produsului cultural. Se impune un mecanism transparent şi eficient de procurare de către Stat a producţiei editoriale. Mecanismul ar trebui să presupună lista priorităţilor în achiziţionarea apariţiilor editoriale. Ar trebui să fie nominalizate acele structuri statale, care vor fi abilitate să formuleze comanda de stat în editarea cărţilor.

Promovarea editurilor pe piaţa internă si internaţională;

Paralel cu optimizarea raporturilor cu autorităţile statale, se cere şi instituirea unor organizaţii de autoreglementare în domeniu;

Educarea cititorului, promovarea interesului faţă de carte prin organizarea de lecturi publice în şcoli, biblioteci, muzee;

Sprijinirea editurilor independente şi crearea de parteneriate cu editurile din străinătate;

Crearea unui Institut al Cărţii şi a unor proiecte educaţionale în cadrul acestui Institut; organizarea lansărilor de carte în raioane;

Fondarea unor edituri sau filiale în raioane;

Instituirea unor Fundaţii culturale în raioane.

Organizarea unor cluburi de lecturi pentru găzduirea întâlnirilor cu scriitorii, a unor conferinţe mobile în casele-muzee ale scriitorilor;