Les dilemmes des politiques culturelles contemporaines en Moldavie

Analyse par Ghenadie Sontu

Cette étude est censée analyser les dilemmes des politiques culturelles contemporaines promues en

Moldavie afin de formuler des recommandations et proposer des solutions susceptibles d’encourager le développement des politiques culturelles en Moldavie et de les harmoniser avec les standards européens.

Le terme “politique culturelle” englobe l’ensemble des mécanismes d’administration et de direction –règles, mesures et moyens – conçues et utilisées pour atteindre les buts du développement culturel. Une telle politique a comme point de départ un débat politique (+ public) et mène vers la mise en pratiques des objectifs dont dérive une stratégie.

Les politiques culturelles diffèrent d’un état à l’autre, mais elles ont des traits et des instruments communs permettant de les classifier dans six modèles: le modèle libéral, le modèle partiel d’état, le modèle bureaucratique d’état, le modèle éducatif d’état, le modèle national-émancipé et le modèle de l’économie en transition.

Un dilemme pour la Moldavie est quel modèle choisir. En plus, une autre question s’impose: y a-t-il une politique culturelle en Moldavie? L’expert en politiques culturelles, Valeria Grosu, considère que « théoriquement, la Moldavie a beaucoup appris de l’expérience des autres pays, mais la reconstruction et la renaissance sont une option ou un modèle dont le pays ne dispose pas encore ».

UNESCO (1967) définit la politique culturelle comme l’ensemble des usages et de l’action ou absence d’action pratiqués consciemment et délibérément, dans une société, destinés à réaliser certains buts culturels par l’utilisation optimale de toutes les ressources matérielles et humaines se trouvant à la disposition de cette société à un moment donné.

En ce qui concerne la Moldavie, le manque de buts clairement définis peut être interprété comme une stratégie en soi. Milena Dragicevic-Sesic („Arts management in turbulent times: Adaptable quality management – Navigating the Arts through the winds of change, Boekmanstudies, Amsterdam, 2005) attribue à la Moldavie le modèle national-émancipé, un modèle caractéristique à plusieurs pays en voie de développement qui se distingue par l’accent mis sur le développement et perpétuation de l’identité nationale qui avait été négligée pendant la période de domination coloniale ou d’un régime totalitaire. Ce modèle se caractérise par des mouvements nationalistes ou chauvins, par le renonce aux valeurs créées dans le passé, mépris de la culture des minorités nationales, répression de la culture expérimentale et alternative.

Un autre modèle caractéristique à la Moldavie est celui de l’économie en transition, au sein duquel la politique culturelle de l’état dépend de la politique promue antérieurement et de l’ancien système d’organisation des institutions culturelles, mais elle s’oriente quand même vers le fonctionnement dans les conditions de l’économie du marché. Un tel modèle est caractéristique aux systèmes politiques instables, avec des problèmes hérités du passé, les relations de marché y manquent, le management de la culture et la formation professionnelle sont considérés comme secondaires, tandis que la conscience nationale s’éveille.

Une analyse profonde des politiques culturelles de Moldavie promues après la proclamation de son indépendance permettrait de révéler un large spectre de problèmes typiques aux modèles nationaux-émancipés et à ceux de l’économie en transition. Une condition essentielle pour la résolution de ces problèmes dans le processus de définition et de mise en œuvre des politiques culturelles c’est le dialogue entre le pouvoir officiel, la communauté culturelle et la société.

La méthode de financement de la sphère de la culture par l’état constitue un critère important dans le processus de définition du modèle de politique culturelle. Du point de vue de ce critère, on peut distinguer quatre modèles de politiques culturelles: „facilitateur”, „patron”, „architecte” et „ingénieur”.

A ce moment, la Moldavie applique le modèle « patron » – le Gouvernement et le Collège du Ministère de la Culture décident pour quoi, combien et à qui répartir les ressources budgétaires allouées à la culture conformément à la décision politique du Gouvernement et du Parlement.

Compte tenu de ces circonstances, Valeria Grosu considère que « L’actuelle politique culturelle de la Moldavie est plutôt une politique de redoute qui mise sur les moyens et les possibilités d’auto-conserver les valeurs culturelles affectées par la crise. C’est une politique qui correspond à la réalité controversée, dramatique de la période de transition. La crise d’identité, commune à tous les pays post-communistes, est en Moldavie un phénomène-clé dans les relations entre la culture et le pouvoir et, par conséquent, dans le processus difficile de réalisation concertée d’une politique culturelle adéquate à la période actuelle. Fondée sur une destinée qui diffère beaucoup de celle des autres pays confrontés à des problèmes similaires, privée du dialogue naturel avec les valeurs nationales et universelles, la culture de Moldavie est entrainée dans un processus continu d’affront de ses propres syncopes et vacuités, état qui, en fait, polarise les esprits et inhibe les initiatives explicites. En tant que jeune pays qui revendique une identité, la Moldavie recherche son avenir dans plusieurs zones d’attraction politique, économique et culturelle à la fois, les tendances respectives étant en fait exclusivistes et avec des conséquences imprévisibles pour son identité composite ».

Dans le domaine des politiques culturelles de Moldavie, le facteur politique est aussi un handicape hérité du système centralisé soviétique dans lequel l’état détenait tous les moyens de production et de distribution du produit culturel et l’utilisait en tant que moyen de propagande et de contrôle des masses.

La supervision et l’évaluation par la société civile de la transparence du financement du domaine de la culture contribueraient à l’amélioration de la qualité et de l’efficacité de la mise en œuvre des politiques culturelles, réduiraient l’influence du facteur politique et diminueraient la corruption dans le secteur culturel.

Sans un partenariat stratégique entre le Gouvernement, le Parlement et le secteur culturel, toute politique culturelle serait inefficace, dépourvue de vision, vouée à l’auto-isolation et elle marginaliserait les élites et favoriserait les phénomènes sectaires dans la culture. Dans les pays démocratiques européens, la société civile joue un rôle crucial dans la définition, la mise en pratique et la supervision des politiques culturelles et ne se limite pas au rôle de consommateur-utilisateur de la culture.

Le Traité de Maastricht qui promeut le principe de la subsidiarité en Europe recommande que la prise des décisions soit faite de commun accord avec les citoyens. Ce principe doit être appliqué aussi par rapport aux politiques culturelles, afin de permettre aux administrations régionales et locales, ainsi qu’à la société civile de s’impliquer directement dans le processus de prise des décisions.

Dans le contexte de l’élargissement de l’Union Européenne vers l’est, ainsi que des aspirations européennes de la Moldavie et de l’harmonisation des politiques culturelles avec les standards européens, il serait opportun d’axer sur les modèles européens les recherches de nouvelles stratégies et solutions pour les politiques culturelles de Moldavie. Le processus d’intégration européenne demande, d’un côté, un équilibre entre les valeurs et les principes acceptés de commun accord et, d’autre côté, les particularités nationales et locales. (Résolution du Conseil Européen sur le rôle de la culture dans l’UE du 26 novembre 2001).

Afin de mieux comprendre la politique culturelle européenne, il faut tenir compte de l’influence majeure qu’elle subit de la part des principes qui gouvernent l’état du bien-être, tels que: l’art pour tous, assurer une vie culturelle diverse et de qualité, décentralisation et démocratisation de la culture. D’autre part, il faut aussi mentionner les quatre principes appliqués par le Conseil de l’Europe pour gouverner les politiques culturelles: promouvoir l’identité culturelle, respecter la diversité culturelle, soutenir la créativité, encourager la participation.

Les dilemmes classiques des politiques culturelles européennes sont axés sur les directions suivantes:

• Traditionnel – Innovateur
• Classique – Contemporain
• Local – Régional – National – International
• Centre – Périphérie (Capitale – Région)
• Organisations (processus) – Projets (résultats) – Individus (créativité)
• Etat – Secteur privé – Société civile
• Amateurs – Professionnels
• Projets et initiatives online ou offline
• Diversité linguistique

En ce qui concerne le système culturel de Moldavie, il est confronté à cinq problèmes stratégiques à porté nationale:

• Décentralisation de l’acte culturel et accès égal de la population aux valeurs culturelles;
• Protection et développement du patrimoine culturel, perpétuation de l’identité culturelle;
• Réforme du rapport  état – culture;
• Participation du système culturel à la solution des problèmes des communautés.
• Financement de la culture: multiplication et diversification des sources de financement.

Dilemele Politicilor Culturale Contemporane ale R. Moldova

Cercetarea de faţă este o analiză a dilemelor politicilor culturale contemporane ale R. Moldova cu scopul elaborării unui set de recomandări şi soluţii în vederea dezvoltării politicilor culturale în R. Moldova şi armonizarea lor la standardele europene.

„Termenul “politică culturală” cuprinde ansamblul mecanismelor de conducere si ghidare – reguli, măsuri şi mijloace – concepute şi utilizate pentru atingerea scopurilor de dezvoltare culturală. Politica pleacă de la o dezbatere politică (+ publică) şi conduce la stabilirea de obiective, de la care derivă o strategie. Strategia pune în evidenţă priorităţile, care sînt implementate prin structuri, proceduri, regulamente şi legi (1). ” Noţiunea de politică culturală s-a modificat în timp în dependenţă de schimbarea rolului culturii în societate şi a modului de abordare. Politicile culturale diferă de la stat la stat însă există trăsături şi instrumente comune în baza căror putem distinge o clasificare a şase modele de politică culturală cum ar fi: modelul liberal, modelul parţial de stat, modelul birocratic de stat, modelul educativ de stat, modelul naţional-emancipat şi modelul economiei în tranziţie. Un important criteriu de abordare constă în caracterul politic al statului şi locul statului în realizarea politicii culturale.

O dilemă a Rep. Moldova reiese din întrebarea: care model de politică culturală este cel mai potrivit Rep. Moldova şi în general există în Rep. Moldova politică culturală? Expertul în politici culturale Dna Valeria Grosu consideră că: „Teoretic, Rep. Moldova a învăţat destule lucruri din experienţa altor ţări, reconstrucţia şi renaşterea însă, sunt o opţiune sau un model individual, pe care Republica Moldova nu-l are deocamdată .” (2)

UNESCO (1967) defineşte politica culturală ca pe o totalitate de acţiuni gîndite şi conştiente (sau lipsa de acţiuni) orientate spre realizarea unor scopuri definite, prin intermediul folosirii optimale a tuturor resurselor fizice şi spirituale de care dispune societatea în timpul dat. În cazul Rep. Moldova lipsa unor scopuri clar definite pe termen mediu şi lung la nivel de stat poate fi interpretată ca o strategie în sine. Milena Dragicevic-Sesic (3)  atribuie Rep. Moldova modelul naţional-emancipat, un model caracteristic multor ţări în curs de dezvoltare a cărui distincţie principală este dezvoltarea şi păstrarea identităţii culturale care era neglijată în perioada dominaţiei coloniale sau a unui regim autoritar. Acest model se caracterizează prin manifestări naţionaliste şi şovine în cultură, dezicerea de valorile create în trecut, neglijarea culturii minorităţilor naţionale, reprimarea culturii experimentale şi alternative.

Un alt model caracteristic Rep. Moldova este modelul economiei în tranziţie în care politica culturală a statului depinde de politica şi sistemul de organizare a instituţiilor culturale din trecut, însă este orientată spre funcţionare în condiţiile economiei de piaţă. Acestui model îi este caracteristic sistemul politic instabil, probleme economice moştenite din trecut, lipsa relaţiilor de piaţă, creşterea conştiinţei naţionale iar managementul cultural şi pregătirea profesională a cadrelor sunt considerate probleme secundare. O analiză aprofundată a politicilor culturale ale Rep. Moldova după declararea independenţei ar cristaliza un spectru larg de probleme cronice tipice pentru modelele naţional-emancipat şi a economiei în tranziţie.

În procesul elaborării şi implimentării politicii culturale o condiţie de bază a soluţionării acestor probleme îl constituie dialogul între puterea oficială, a comunităţii artistice şi a societăţii.

Un criteriu important în procesul determinării modelului de politică culturală îl constituie modul de finanţare a culturii de către stat. În acest sens sunt cunoscute 4 modele de politici culturale după criteriul de finanţare: „facilitator”, „patron”, „arhitect” şi „inginer”. Rep. Moldova la etapa actuală are un model de „patron”, în care guvernul şi Colegiul Ministerului Culturii şi Turismului decide pentru ce, cît şi cui vor fi alocate fondurile, după decizia politică a guvernului şi a parlamentului a sumei alocate pentru cultură din bugetul naţional. În acest sens Valeria Grosu (4)  consideră că: „Politica culturală actuală a Rep. Moldova este una mai curând de redută, de apărare, cu mijloacele şi în felul în care au încercat să-şi autoconserveze valorile culturale aflate în criză. Este o politică ce corespunde realităţii controversate, dramatice a perioadei de tranziţie. Criza de identitate, comună pentru toate ţările post-comuniste, este un fenomen cheie în relaţia culturii cu puterea în Rep. Moldova şi, în consecinţă, în procesul dificil de promovare concertată a unei politici culturale adecvate perioadei pe care o parcurge. Întemeiată pe un destin diferit în mai multe privinţe faţă de cel al ţărilor cu probleme similare, privată de un dialog firesc cu valorile naţionale şi universale, cultura Rep. Moldova este antrenată într-un proces continuu de depăşire a propriilor sincope şi vacuităţi, stare de fapt care polarizează spiritele şi inhibă iniţiativele explicite. Ca ţară tânără ce-şi revendică o identitate, Rep. Moldova îşi caută viitorul concomitent în câteva zone de atracţie politică, economică şi culturală, tendinţele respective fiind în fapt exclusiviste şi cu consecinţe imprevizibile pentru identitatea ei compozită.”

Factorul politic în domeniul politicilor culturale din Rep. Moldova sunt deasemenea un handicap moştenit din sistemul centralizat sovetic în care statul deţinea toate mijloacele de producere şi distribuţie a produsului cultural, utilizindu-l în scopuri propagandistice şi control al maselor prin cultură. Monitorizarea şi evaluarea transparenţei finanţării în domeniul culturii de către societatea civilă ar contribui la calitatea şi eficienţa implimentării politicilor culturale, ar limita factorul politic şi ar diminua corupţia in sectorul cultural.

Fără un parteneriat strategic între guvern, parlament şi sectorul cultural specializat orice politică culturală este ineficientă, lipsită de viziune, promovează autoizolarea, marginalizează elitele şi încurajează fenomenele sectare în cultură. În statele democratice europene societatea civilă are un rol crucial în definirea, implementarea şi monitorizarea politicilor culturale şi nu se rezumă doar la rolul de consumator-utilizator al culturii. Prin Tratatul de la Maastricht care promovează principiul subsidiarităţii în Europa, se recomandă ca luarea deciziilor să se realizeze în comun acord cu cetăţenii. Principiul subsidiarităţii trebuie aplicat şi politicilor culturale, permiţînd administraţiilor regionale, locale, şi societăţii civile să participe direct în procesul de luare a deciziilor. Astfel, în Olanda a fost creat un Consiliu pentru Cultură (Council for Culture) ce are atribuţii consultative în dezbaterile de politică. Un alt exemplu sunt Consiliile pentru Cultură (Arts Councils) care sunt parteneri strategici cu roluri consultative şi financiare pentru Guvernul Britanic. Guvernul Franţei deasemenea implică în procesul implimentării politicilor culturale Direcţiile sale Regionale de Afaceri Culturale.

În contextul extinderii Uniunii Europene spre est dar şi a aspiraţiilor europene ale Rep. Moldova şi a armonizării politicilor culturale la standardele europene este bine să ne focusăm atenţia asupra modelelor europene de politici culturale şi asupra dilemelor lor pentru a identifica noi strategii şi soluţii pentru politica culturală a Rep. Moldova.

Procesul de integrare europeană presupune un echilibru între valorile şi principiile acceptate în comun, pe de o parte, şi specificitatea naţională şi locală, pe de altă parte. (5)

Un studiu al Consiliului Europei elaborat de Francois Matarasso şi Charles Landry „21 strategic dilemmas in cultural policy” (6)  identifică cinci categorii ale dilemelor cu care se confruntă sfera culturală europeană a politicilor culturale in sec. XXI: 

• Înţelegerea fundamentală a naturii culturii
• Implimentarea politicilor culturale
• Efectele dezvoltării culturii asupra societăţilor
• Impactul economic asupra activităţilor culturale
• Provocările administrării sectorului cultural

 Pentru a înţelege politica culturală europeană trebuie să ţinem cont de influenţa majoră pe care a avut-o asupra ei principiile care guvernează statul bunăstării, cum ar fi: artă pentru toţi, asigurarea unei vieţi culturale diverse şi de calitate, descentralizarea şi democratizarea culturii. Patru mari principii guvernează politica culturală europeană ce au ghidat Consiliul Europei mai bine de 25 de ani: promovarea identităţii culturale, respectarea diversităţii culturale, susţinerea creativităţii, stimularea participării.

În ultimile decenii competenţele în definirea şi implementarea politicii culturale au început să se împartă între stat şi autorităţile locale. Rolul acestora a crescut din ce în ce mai mult datorită influenţei unor factori precum: creşterea potenţialului economic al societăţii, democratizarea vieţii sociale, democratizarea culturii pe principiul “artă pentru toţi”, descentralizarea administrativă, urbanizarea, globalizarea, noile tehnologii, etc.

Dilemele clasice ale politicilor culturale europene se axează pe următoarele direcţii:

• Tradiţional – Inovativ
• Clasic – Contemporan
• Local – Regional – Naţional – Internaţional
• Centru – Periferie (Capitală – Regiune)
• Organizaţii (procese) – Proiecte (rezultate) – Indivizi (creativitate)
• Stat – Sectorul Privat – Societatea Civilă
• Amatori – Profesionişti
• Proiecte si iniţiative online sau offline
• Diversitate lingvistică

---

 

1. Politici si strategii culturale, Ministerul Culturii din Romania, 1997/1998, Legislaţie şi dezvoltarea politicii culturale, Dosarul seminarului, Sinaia, România, 6 – 8 iulie, 2000

2.  Council of Europe/ERICarts “Compendium of Cultural Policies & Trends in Europe”, 8th edition 2007 (http:www.culturalpolicies.net)

3.  „Arts management in turbulent times: Adaptable quality management – Navigating the Arts through the winds of change, Boekmanstudies, Amsterdam, 2005

4.  Council of Europe/ERICarts “Compendium of Cultural Policies & Trends in Europe”, 8th edition 2007 http:www.culturalpolicies.net)

5. Rezoluţia cu privire la rolul culturii în Uniunea Europeană, Consiliul European, 26 noiembrie 2001, care preia multe din punctele cuprinse în „Raportul Ruffolo” şi invită Statele membre „să considere cultura ca un element esenţial al integrării europene, mai ales în contextul extinderii Uniunii.”

6.  Matarasso, Francois and Landry, Charles, Balancing act: 21 strategic dilemmas in cultural policy, Council of Europe Publishing, Strasbourg, 1999

Presa

Activitatea în domeniul presei este reglementată de către Legea Presei adoptată la 26 octombrie 1994. Această lege stabileşte relaţiile dintre mijloacele tipărite de informare în masă, stat şi societate prin recunoaşterea drepturilor şi determinarea sferei de obligaţii ale jurnaliştilor şi ale mijloacelor de informare în masă. În februarie 1999 prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 277-XIV a fost aprobată “Concepţia despre susţinerea şi stimularea de către stat a mijloacelor de informare în masă, pentru anii 1999-2003”. Multe din revedrile acestor legi au rămas neaplicate pînă în prezent. Statul nu a creat mecanisme
economice efective, care să contribuie la dezvoltarea presei naţionale. Nu există prevederi legale în vederea susţinerii de către stat a mijloacelor de informare în masă în limba română.

Conform datelor sociologice doar 26% din populaţia Rep. Moldova primesc informaţia din presa scrisă. Pentru a schimba
situaţia din domeniul presei scrise este necesar de diversificat oferta de
publicaţii autohtone. Nu există facilităţi pentru mijloacele de informare în
masă, inclusiv în domeniul fiscal.

Recomandări:

 Informarea societăţii civile cu privire la deciziile luate de autorităţi, de discuţii
publice ale proiectelor culturale şi formarea unor Consilii din reprezentanţi
ai societăţii civile pentru analiza cheltuielilor publice în domeniu;

Protejarea profesioniştilor din cultură şi mass-media prin reintroducerea onorariului ca
formă de remunerare pentru evoluare în presă, la radio şi televiziune.

Lansarea Fondului electronic al valorilor culturale din R. Moldova plasat în Internet.

 

Artele vizuale

Republica Moldova are o piaţă de desfacere foarte redusă pentru creaţiile artiştilor plastici. Criza economică şi socială impune artistul plastic să caute noi pieţi de desfacere şi promovare a operelor de artă în afara Rep. Moldova, drept rezultat mulţi artişti plastici abandonează domeniul sau migrează peste hotarele Rep. Moldova. Pînă la moment nu este clar definit statutul artistului plastic şi cadrul legal al activităţii artistului, ceea ce îl lipseşte pe artist de îndemnizaţii sociale şi scutiri de impozit pe venit. Artiştii plastici nu posedă cunoştinţe privind modul de organizare a activităţii lor în noile condiţii economice. Uniunea Artiştilor Plastici, care oferă artiştilor plastici o formă de organizare moştenită din sistemul sovetic atit din punct de vedere a managementului cît şi a modelului de funcţionalitate. Această structură este dependentă de injectările financiare din partea Ministerului Culturii şi Turismului, ceea ce o face ineficientă şi dependentă de politica promovată de partidele care sunt la guvernare. Totuşi arta profesionistă a scăpat de marginalizarea ideologică, dar a nimerit sub marginalizarea economică. Artiştii duc o lipsă acută de ateliere pentru activitate.

Din reţeaua de instituţii în domeniul artelor vizuale fac parte: Secţiile „Arta plastică” şi „Artele decorative, arhitectura şi designul” în cadrul Academiei de Ştiinţe, Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, catedra de pictură şi grafică a Universităţii Pedagogice „Ion Creangă”, Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”, Liceul de Arte Plastice „Igor Vieru”, şi a. În ultimii ani se consolidează o platformă a organizaţiior nonguvernamentale în domeniul artelor vizuale printre care cele mai active sunt: KSAK, ARS DOR, Papyrus-Art, MART, Galeria Aorta, etc.

 

Elaborarea şi promovarea legislaţiei privind Statutul Artistului;

Reformarea sistemului de învăţământ prin introducerea practicilor artelor vizuale sincronizate la tendinţele actuale, tehnicile şi mediile noi în sistemul de învăţământ la toate nivelele, completarea şi rescrierea întregului curriculum, ajustarea metodologiei din sistemul de învăţământ si întregului concept privind educaţia la standardele internaţionale, crearea unui sistem metodologic pentru a ajusta predarea artelor vizuale în sistemul de învăţământ la toate nivelele;

De introdus în nomenclatorul ocupaţiilor noţiunea de liber profesionist.

Artele interpretative

Principiile fundamentale ale activităţii creatoare a teatrelor, circurilor şi organizaţiilor concertistice, modul de înfiinţare, reorganizare, lichidare, finanţare şi administrare a lor sunt stabilite în Legea cu privire la teatre, circuri şi organizaţii concertistice nr. 1421-XV din 31.10.2002. La moment în acest domeniu activează o reţea compusă din 11 teatre dramatice, de comedie şi muzicale, 3 teatre pentru copii şi tineret, Teatrul de Operă şi Balet, organizaţii concertistice (Filarmonica de stat, Sala cu Orgă, asociaţia concertistică „Moldova-concert”), colective artistice (două orchestre simfonice, o orchestră mixtă, o orchestră de cameră), reţea de instituţii de învăţământ muzical general (şcoli muzicale pentru copii) şi profesionişti (Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, Şcoala medie specială de muzică, Colegiul de muzică). Lipsa unei politici culturale pe termen lung afectează grav activitatea instituţiilor din domeniul artelor interpretative. Drept consecinţă a situaţiei economice, sociale şi politice din Rep. Moldova, un număr impunător a specialiştilor din domeniul artelor interpretative au migrat masiv spre alte domenii de activitate sau în alte ţări, ceea ce a avut un impact negativ asupra dezvoltării domeniului artelor interpretative la nivel naţional. Sistemul de finanţare a instituţiilor de cultură nu este transparent şi nu stimulează creativitatea. Problemele prioritare ale artelor interpretative se încadrează perfect în capitolul: finanţarea culturii – sporirea şi diversificarea surselor de finanţare. Conducătorii instituţiilor din domeniu nu posedă cunoştinţe şi deprinderi de management ce le-ar permite să se adapteze la noile condiţii ale pieţii pentru promovarea produsului cultural. Artele interpretative au o piaţă mică de desfacere şi este preponderent concentrată în Chişinău, iar regiunile sunt practic deconectate de centru, deoarece nu există o politică de stimulare a turneelor în localităţile rurale. Factorul lingvistic înfluenţează atît pozitiv cît şi negativ promovarea artiştilor locali pe pieţele României, Ucrainei şi a Rusiei pe criterii etnice. Salariile mici (de 780 lei) pentru specialiştii în acest domeniu crează o criză a cadrelor, ceea ce inevitabil va afecta calitatea produsului cultural oferit de artele intrpretative atît pe plan naţional cît şi internaţional.

Recomandări:

 Apărarea adecvată a drepturilor de autor;

Introducerea unor standarde pentru produsul artistic, protecţia consumatorului de falsuri şi nonvalori, adoptarea de regulamente ce ar interzice ori ar limita evoluţia artiştilor cu fonograme la concerte cu public fără ca aceasta să fie anunţat în prealabil;

Stimularea pe cale fiscală a autorilor şi interpreţilor