Cercetarea de faţă este o analiză a dilemelor politicilor culturale contemporane ale R. Moldova cu scopul elaborării unui set de recomandări şi soluţii în vederea dezvoltării politicilor culturale în R. Moldova şi armonizarea lor la standardele europene.
„Termenul “politică culturală” cuprinde ansamblul mecanismelor de conducere si ghidare – reguli, măsuri şi mijloace – concepute şi utilizate pentru atingerea scopurilor de dezvoltare culturală. Politica pleacă de la o dezbatere politică (+ publică) şi conduce la stabilirea de obiective, de la care derivă o strategie. Strategia pune în evidenţă priorităţile, care sînt implementate prin structuri, proceduri, regulamente şi legi (1). ” Noţiunea de politică culturală s-a modificat în timp în dependenţă de schimbarea rolului culturii în societate şi a modului de abordare. Politicile culturale diferă de la stat la stat însă există trăsături şi instrumente comune în baza căror putem distinge o clasificare a şase modele de politică culturală cum ar fi: modelul liberal, modelul parţial de stat, modelul birocratic de stat, modelul educativ de stat, modelul naţional-emancipat şi modelul economiei în tranziţie. Un important criteriu de abordare constă în caracterul politic al statului şi locul statului în realizarea politicii culturale.
O dilemă a Rep. Moldova reiese din întrebarea: care model de politică culturală este cel mai potrivit Rep. Moldova şi în general există în Rep. Moldova politică culturală? Expertul în politici culturale Dna Valeria Grosu consideră că: „Teoretic, Rep. Moldova a învăţat destule lucruri din experienţa altor ţări, reconstrucţia şi renaşterea însă, sunt o opţiune sau un model individual, pe care Republica Moldova nu-l are deocamdată .” (2)UNESCO (1967) defineşte politica culturală ca pe o totalitate de acţiuni gîndite şi conştiente (sau lipsa de acţiuni) orientate spre realizarea unor scopuri definite, prin intermediul folosirii optimale a tuturor resurselor fizice şi spirituale de care dispune societatea în timpul dat. În cazul Rep. Moldova lipsa unor scopuri clar definite pe termen mediu şi lung la nivel de stat poate fi interpretată ca o strategie în sine. Milena Dragicevic-Sesic (3) atribuie Rep. Moldova modelul naţional-emancipat, un model caracteristic multor ţări în curs de dezvoltare a cărui distincţie principală este dezvoltarea şi păstrarea identităţii culturale care era neglijată în perioada dominaţiei coloniale sau a unui regim autoritar. Acest model se caracterizează prin manifestări naţionaliste şi şovine în cultură, dezicerea de valorile create în trecut, neglijarea culturii minorităţilor naţionale, reprimarea culturii experimentale şi alternative.
Un alt model caracteristic Rep. Moldova este modelul economiei în tranziţie în care politica culturală a statului depinde de politica şi sistemul de organizare a instituţiilor culturale din trecut, însă este orientată spre funcţionare în condiţiile economiei de piaţă. Acestui model îi este caracteristic sistemul politic instabil, probleme economice moştenite din trecut, lipsa relaţiilor de piaţă, creşterea conştiinţei naţionale iar managementul cultural şi pregătirea profesională a cadrelor sunt considerate probleme secundare. O analiză aprofundată a politicilor culturale ale Rep. Moldova după declararea independenţei ar cristaliza un spectru larg de probleme cronice tipice pentru modelele naţional-emancipat şi a economiei în tranziţie.
În procesul elaborării şi implimentării politicii culturale o condiţie de bază a soluţionării acestor probleme îl constituie dialogul între puterea oficială, a comunităţii artistice şi a societăţii.
Un criteriu important în procesul determinării modelului de politică culturală îl constituie modul de finanţare a culturii de către stat. În acest sens sunt cunoscute 4 modele de politici culturale după criteriul de finanţare: „facilitator”, „patron”, „arhitect” şi „inginer”. Rep. Moldova la etapa actuală are un model de „patron”, în care guvernul şi Colegiul Ministerului Culturii şi Turismului decide pentru ce, cît şi cui vor fi alocate fondurile, după decizia politică a guvernului şi a parlamentului a sumei alocate pentru cultură din bugetul naţional. În acest sens Valeria Grosu (4) consideră că: „Politica culturală actuală a Rep. Moldova este una mai curând de redută, de apărare, cu mijloacele şi în felul în care au încercat să-şi autoconserveze valorile culturale aflate în criză. Este o politică ce corespunde realităţii controversate, dramatice a perioadei de tranziţie. Criza de identitate, comună pentru toate ţările post-comuniste, este un fenomen cheie în relaţia culturii cu puterea în Rep. Moldova şi, în consecinţă, în procesul dificil de promovare concertată a unei politici culturale adecvate perioadei pe care o parcurge. Întemeiată pe un destin diferit în mai multe privinţe faţă de cel al ţărilor cu probleme similare, privată de un dialog firesc cu valorile naţionale şi universale, cultura Rep. Moldova este antrenată într-un proces continuu de depăşire a propriilor sincope şi vacuităţi, stare de fapt care polarizează spiritele şi inhibă iniţiativele explicite. Ca ţară tânără ce-şi revendică o identitate, Rep. Moldova îşi caută viitorul concomitent în câteva zone de atracţie politică, economică şi culturală, tendinţele respective fiind în fapt exclusiviste şi cu consecinţe imprevizibile pentru identitatea ei compozită.”
Factorul politic în domeniul politicilor culturale din Rep. Moldova sunt deasemenea un handicap moştenit din sistemul centralizat sovetic în care statul deţinea toate mijloacele de producere şi distribuţie a produsului cultural, utilizindu-l în scopuri propagandistice şi control al maselor prin cultură. Monitorizarea şi evaluarea transparenţei finanţării în domeniul culturii de către societatea civilă ar contribui la calitatea şi eficienţa implimentării politicilor culturale, ar limita factorul politic şi ar diminua corupţia in sectorul cultural.
Fără un parteneriat strategic între guvern, parlament şi sectorul cultural specializat orice politică culturală este ineficientă, lipsită de viziune, promovează autoizolarea, marginalizează elitele şi încurajează fenomenele sectare în cultură. În statele democratice europene societatea civilă are un rol crucial în definirea, implementarea şi monitorizarea politicilor culturale şi nu se rezumă doar la rolul de consumator-utilizator al culturii. Prin Tratatul de la Maastricht care promovează principiul subsidiarităţii în Europa, se recomandă ca luarea deciziilor să se realizeze în comun acord cu cetăţenii. Principiul subsidiarităţii trebuie aplicat şi politicilor culturale, permiţînd administraţiilor regionale, locale, şi societăţii civile să participe direct în procesul de luare a deciziilor. Astfel, în Olanda a fost creat un Consiliu pentru Cultură (Council for Culture) ce are atribuţii consultative în dezbaterile de politică. Un alt exemplu sunt Consiliile pentru Cultură (Arts Councils) care sunt parteneri strategici cu roluri consultative şi financiare pentru Guvernul Britanic. Guvernul Franţei deasemenea implică în procesul implimentării politicilor culturale Direcţiile sale Regionale de Afaceri Culturale.
În contextul extinderii Uniunii Europene spre est dar şi a aspiraţiilor europene ale Rep. Moldova şi a armonizării politicilor culturale la standardele europene este bine să ne focusăm atenţia asupra modelelor europene de politici culturale şi asupra dilemelor lor pentru a identifica noi strategii şi soluţii pentru politica culturală a Rep. Moldova.
Procesul de integrare europeană presupune un echilibru între valorile şi principiile acceptate în comun, pe de o parte, şi specificitatea naţională şi locală, pe de altă parte. (5)
Un studiu al Consiliului Europei elaborat de Francois Matarasso şi Charles Landry „21 strategic dilemmas in cultural policy” (6) identifică cinci categorii ale dilemelor cu care se confruntă sfera culturală europeană a politicilor culturale in sec. XXI:
- Înţelegerea fundamentală a naturii culturii
- Implimentarea politicilor culturale
- Efectele dezvoltării culturii asupra societăţilor
- Impactul economic asupra activităţilor culturale
- Provocările administrării sectorului cultural
Pentru a înţelege politica culturală europeană trebuie să ţinem cont de influenţa majoră pe care a avut-o asupra ei principiile care guvernează statul bunăstării, cum ar fi: artă pentru toţi, asigurarea unei vieţi culturale diverse şi de calitate, descentralizarea şi democratizarea culturii. Patru mari principii guvernează politica culturală europeană ce au ghidat Consiliul Europei mai bine de 25 de ani: promovarea identităţii culturale, respectarea diversităţii culturale, susţinerea creativităţii, stimularea participării.
În ultimile decenii competenţele în definirea şi implementarea politicii culturale au început să se împartă între stat şi autorităţile locale. Rolul acestora a crescut din ce în ce mai mult datorită influenţei unor factori precum: creşterea potenţialului economic al societăţii, democratizarea vieţii sociale, democratizarea culturii pe principiul “artă pentru toţi”, descentralizarea administrativă, urbanizarea, globalizarea, noile tehnologii, etc.
Dilemele clasice ale politicilor culturale europene se axează pe următoarele direcţii:
- Tradiţional – Inovativ
- Clasic – Contemporan
- Local – Regional – Naţional – Internaţional
- Centru – Periferie (Capitală – Regiune)
- Organizaţii (procese) – Proiecte (rezultate) – Indivizi (creativitate)
- Stat – Sectorul Privat – Societatea Civilă
- Amatori – Profesionişti
- Proiecte si iniţiative online sau offline
- Diversitate lingvistică
1. Politici si strategii culturale, Ministerul Culturii din Romania, 1997/1998, Legislaţie şi dezvoltarea politicii culturale, Dosarul seminarului, Sinaia, România, 6 – 8 iulie, 2000
2. Council of Europe/ERICarts “Compendium of Cultural Policies & Trends in Europe”, 8th edition 2007 (http:www.culturalpolicies.net)
3. „Arts management in turbulent times: Adaptable quality management – Navigating the Arts through the winds of change, Boekmanstudies, Amsterdam, 2005
4. Council of Europe/ERICarts “Compendium of Cultural Policies & Trends in Europe”, 8th edition 2007 http:www.culturalpolicies.net)
5. Rezoluţia cu privire la rolul culturii în Uniunea Europeană, Consiliul European, 26 noiembrie 2001, care preia multe din punctele cuprinse în „Raportul Ruffolo” şi invită Statele membre „să considere cultura ca un element esenţial al integrării europene, mai ales în contextul extinderii Uniunii.”
6. Matarasso, Francois and Landry, Charles, Balancing act: 21 strategic dilemmas in cultural policy, Council of Europe Publishing, Strasbourg, 1999
Legea cu privire la publicitate a fost adoptată la 27 iunie 1997. Ea reglementează activitatea a aproximativ 200 de agenţii ce prestează servicii în domeniul publicităţii în Rep. Moldova. 
